Dramaturgul Matei Vişniec face praf programul Paştele în Bucovina al CJ Suceava: "Prea multă politică, prea multe interese financiare, prea mult comerţ"

Dramaturgul rădăuţean Matei Vişniec a petrecut sărbătorile pascale în judeţul Suceava şi a dat peste o broşură editată de Consiliul Judeţean Suceava cu activităţile incluse în programul de promovare turistică "Paştele în Bucovina". Vişniec a criticat dur, într-un editorial publicat de RFI România, programul conceput de CJ Suceava.

Recunosc, n-am mai fost de mult timp de Paşte acasă, la mine la Rădăuţi, în Bucovina. N-am mai fost poate de zece ani, poate de mai bine de zece ani. În România merg des, dar mai ales pentru pelerinaje laice: festivaluri, colocvii, conferinţe, saloane de carte. Am mai fost însă de Crăciun pentru a constata că şi în România această sărbătoare s-a comercializat complet, în ton cu Occidentul şi cu restul lumii. Mondializarea a lucrat repede, nimic de spus. Mai aveam însă o speranţă cu Paştele.

De fapt, m-am dus de Paşte în Bucovina mai mult în căutarea unei sărbători pe care o purtam în mine cu o nostalgie profundă din vremea copilăriei mele. Era pe vremea comunismului, dar nu contează. Paştele avea pe atunci ceva profund spiritual şi chiar subversiv. Oamenii îl sărbătoreau într-o anumită tăcere, cu o demnitate a celor asupriţi care nu aveau altă voce pentru a protesta decât respectarea unei tradiţii. Pentru mine, Paştele în Bucovina însemna în primul rând acest lucru, o imensă masă de oameni care ieşeau din case, cu o complicitate sufletească asumată, să aprindă lumină la Înviere. Oamenii mai ieşeau încă o dată, parcă şi mai mulţi, cu un fel de exuberanţă a purificării, în jurul orei 7 dimineaţa, cu coşurile la sfinţit. Acest ritual nu este specific tuturor regiunilor din ţară, dar la mine în Bucovina el avea ceva tulburător prin frumuseţea sa. Mii de oameni se aşezau în jurul catedralei de la Rădăuţi cu acele coşuri de nuiele în care puneau câte un eşantion din hrana sărbătorii: ouă roşii, câte o felie de pască, chiar şi câte o bucată de salam, eventual un fragment din preţiosul cozonac. Coşurile înconjurau catedrala pe rânduri de patru, cinci, şase şi chiar mai mult. Preoţii treceau cu aghiazmă şi cu câte o vorbă bună, uneori personalizată, pentru că gospodinele erau felicitate pentru munca lor. Cum găseau ele, pe vreme de penurie, toate acele ingrediente preţioase pentru a onora Paştele? Mister, ar merita poate să scriu o carte pe acest subiect. Cum de reuşea să postească mama atunci, fără să aibă la dispoziţie abundenţa de hrană de post pe care o oferă astăzi societatea de consum? Şi cum reuşeau oamenii să umple aerul oraşului, în preziua Învierii, cu o îmbătătoare aromă de cozonac şi de pască sau cu parfum de miel şi de sfeclă amestecată cu hrean şi cu un fel de clinchet de ouă roşii care nu aveau nimic kitsch, pentru că nu existau încă abţibilduri de lipit pe ouă?

Nostalgia ca tezaur personal

Când ai nostalgii e bine să ţi le păstrezi în minte ca pe un tezaur personal şi să nu încerci să le retrăieşti într-o realitate care s-a schimbat. Poate că nu ar fi trebuit să merg de Paşte în Bucovina, în căutarea a ceva ce trăieşte în mintea mea, dar care nu mai există în realitate.

Paştele era pe atunci un moment de reculegere şi îl sărbătoream, cum am mai spus, într-o anumită tăcere decentă. Acum însă m-au stupefiat pur şi simplu ecoul mediatic al sărbătorii şi dimensiunea sa comercială. O avalanşă de vorbe şi de comentarii, de lecţii de religie şi de predici, de cântece noi şi de mărturii s-a prăbuşit peste mine. La radio, la televiziune, în presă, Paştele a devenit subiectul numărul unu, pretextul unei febrilităţi mediatice excesive. Un fel de publicitate gigantică i se face Paştelui, ca şi cum ar fi un produs de vânzare. Cumpărând o sticlă de apă plată îmbuteliată la Borsec am văzut că pe etichetă figura o imagine cu nişte ouă roşii, precum şi urarea "Paşte fericit!". Ia te uită, mi-am spus, nimeni nu poate opri "progresul". Probabil că la anul vor apărea aceste urări şi pe pachetele cu detergent sau pe produsele cosmetice.

O altă surpriză pe care am avut-o: descoperirea unei broşuri cu evidentă utilitate pascalo-turistică. Zeci şi zeci de activităţi pascale erau enumerate acolo, pe zile şi pe ore: unde anume putea turistul potenţial să asiste la o demonstraţie de ouă încondeiate sau la un concurs de aranjare de coşuri pascale sau şi mai bine, la un concurs de ciocnit ouă… În faţa tuturor acestor concursuri, memoria mea s-a revoltat fără să mă pot controla şi un gust amar mi s-a născut în suflet: chiar era nevoie să sacrificăm şi Paştele (după ce am făcut-o deja cu Crăciunul) pe altarul banului, al comerţului, al turismului, al profitului, al societăţii de consum? În amintirile mele, Hristos, cel pe care îl omagiem de Paşte, parcă îi alunga pe negustori din templu, tocmai pentru că Mântuitorului i se părea că prin îndeletnicirile lor mercantile, aceştia întinau ceva din sfinţenia locului. Or, iată-i pe negustori astăzi chemaţi tocmai ca să organizeze sărbătoarea, să dirijeze maşinile cu turişti de pe şoselele Bucovinei, să nu le lase nici un timp mort, să-i plimbe de la o corală organizată în satul cutare la un târg de produse gastronomice pregătit în satul cutare, de la un festival naţional al ouălor încondeiate la un spectacol intitulat "Postul mare în cântări şi versuri". Ceva îmi spune în sufletul meu de bucovinean care păcătuieşte prin nostalgie că undeva lucrurile au deraiat. După cum deraiate mi se par sfaturile pe care le dă un ziar de mare tiraj în ajunul Învierii: sunt indicaţii preţioase pentru cei care vor mânca prea mult şi vor bea prea mult de Paşte şi care riscă indigestii, dureri de stomac şi mahmureală post-pascală. Cu competenţă, articolul le sugerează să treacă, după festin, la un regim vegetarian şi bazat pe lactate… Oare acesta să fie azi sensul mesajului pascal: marea crăpelniţă pe care trebuie apoi să o tratăm tot prin… post?

Şocul cel mai mare

Da, sufletul meu a suferit de Paşte în Bucovina, n-ar fi trebuit să fac acest pelerinaj în căutarea a ceva ce persista oricum în mine şi în amintirile mele. Iar şocul cel mai mare pe care l-am avut a fost atunci când a trebuit să mă trezesc la patru dimineaţa ca să pot merge cu coşul la sfinţit. Ei bine, da, mi s-a spus, lucrurile s-au schimbat, acum lumea este invitată să se trezească la patru şi nu la şapte, dacă vrea anafură şi sfinţire de bucate pascale. De ce aceste noi reguli, m-am întrebat? O încercare rigoristă de a-i obliga eventual pe oameni să rămână toată noaptea la slujbă, în biserică? Oricum, rezultatul nu este chiar dintre cele mai bune, pentru că biserica pierde de fapt participarea tinerilor la pererinajul sfinţirii. La ora cinci dimineaţa, în jurul Mănăstirii Bogdana, erau puţini copii şi adolescenţi veniţi cu coşul la sfinţit. Dacă i-ar fi lăsat autorităţile ortodoxe să mai doarmă două ore, ar fi fost şi aceşti tineri prezenţi la ceremonie, cum se întâmpla pe vremea când eram eu copil. Vrând să reînnoade, poate, cu o tradiţie care era adaptată pe vremuri zonelor rurale (unde oamenii străbăteau uneori patru sau cinci kilometri ca să ajungă la biserică şi deci rămâneau acolo toată noaptea), ierarhii ortodoxiei de astăzi pierd participarea tineretului urban. Ca strategie pentru formarea conştiinţelor religioase nu putea fi inventat ceva mai neproductiv.

Am mai fost marcat, bineînţeles în sensul gustului amar şi de un cuvânt pronunţat de un preot la slujba de Înviere. La un moment dat, preasfinţia sa i-a îndemnat pe toţi participanţii să se bucure de sărbătoare şi pe cei care au postit şi pe cei leneşi, care nu au făcut-o. Iată-mă tratat de leneş, mi-am spus. Este adevărat că nu am postit cu rigoare timp de 40 de zile, dar totuşi, muncesc şi eu de decenii întregi, mă agit între două ţări, practic două meserii, iar acum, iată, am venit de la două mii de kilometri ca să fac Paştele acasă… şi sunt tratat de leneş, pentru că nu am postit. Probabil că dacă aş fi fost unul dintre acei oameni politici care spun trei minciuni pe minut şi profită cât încape de pe urma puterii lor, dar care postesc înainte de Înviere, preasfinţitul m-ar fi considerat harnic.

Scriu toate aceste rânduri pentru că nu pot altfel. Scrisul este meseria mea. Ca şi adevărul. Or, adevărul în lumea ortodoxiei româneşti mi se pare dureros. Prea multă politică, prea multe interese financiare, prea mult comerţ răsună în jurul unei misiuni care ar trebui să fie învăluită de mai multă puritate. Când ortodoxismul devine ideologie, există riscul să se repete ceea ce se întâmplă de mult cu toate ideologiile: ele apar, se dezvoltă, uneori ajung la putere şi îşi termină ciclul de viaţă, dezamăgindu-i profund pe oameni.

Hristos a înviat!