UPDATE: Cătălin Nechifor vs. Ioan Manole

Cu două săptămâni înainte de startul oficial al campaniei electorale, preşedintele PSD Suceava, Ioan Cătălin Nechifor, a intrat în conflict deschis cu postul local de televiziune Bucovina TV. Nechifor i-a acuzat pe Ioan Manole, realizatorul emisiunii "La o vorbă cu Meşterul Manole", şi pe Dorel Guliciuc, prezentatorul matinalului, că sunt membri ai PDL. Nechifor a cerut demisiile celor doi şi a spus că în caz contrar va interzice accesul angajaţilor Bucovina TV la evenimentele organizate de PSD. Detalii aici.

În replică, jurnalistul Ioan Manole i-a trimis lui Ioan Cătălin Nechifor următoarea scrisoare deschisă:

Nu trage în jurnalişti, cetăţene Nechifor! Execuţiile publice sunt de sorginte fascistă! Scrisoare deschisă către cetăţeanul Cătălin Nechifor

MOTTO

1. Când se face o revoluţie nu poţi opri timpul în loc; trebuie să mergi ori înapoi ori înainte. Cine vorbeşte despre "libertatea presei" este retrograd şi încearcă să oprească cursa noastră victorioasă spre socialism. - LENIN


2. Eu nu sunt un duşman al libertăţii presei, dar am suspendat-o atunci când mi-a blocat drumul. - NAPOLEON

Pentru opinia publică, a vorbi despre libertatea presei în condiţiile actuale din media românească este ca şi cum ai discuta despre funie în casa spânzuratului. Atacul grosolan al lui Nechifor la adresa libertăţii de exprimare provoacă stupoare, consternare şi şoc.


Nu ştiu dacă este o temporară cădere nervoasă sau un derapaj clinic al domniei sale, de aceea mă încumet să-i răspund, cu smerenie, luciditate şi umilinţă, în spaţiul public de unde ne îmbujorăm, vrem-nu vrem, puţin, circumvoluţiunile pe timp de secetă, ca un învăţăcel care nu înţelege ce spune, în transă, marele înţelept al galaxiilor.


Nechifor a recurs la un gest pe care îl consider fără precedent, un atac la libertatea de exprimare a presei care nu a fost făcut de nimeni, niciodată, în presa suceveană din ultimii 23 de ani, oricât ar fi fost de talibanizat sau de mancurtizat - presă pe care o servesc din 26 decembrie 1989, cînd am fondat alături de oameni importanţi - de atunci şi de acum - ziarul independent “TINERII REVOLUTIEI” care a ars ca un rug magic al acelor vremuri pentru a striga, a ne lumina, vindeca şi apăra.


Cetăţeanul Nechifor minte cu o neruşinarea unui saltimbanc, caracteristică primatelor. Minte într-un mod nefericit şi gregar atunci cînd spune că sunt membru de partid (PDL) şi că acesta ar fi un păcat capital. Pentru cariera mea. Nu am fost niciodată membru al unui partid politic, nici pînă în 1989 şi nici de atunci încoace. Nu ştiu nici pînă astăzi de ce, dar acesta este adevarul şi nu-mi este ruşine cu acest adevăr. Poate aş fi putut să fiu membru onest şi util în PDL - sunt oameni minunaţi în acest partid, oameni valoroşi - dar, iarăşi, nu a fost să fie şi cu asta basta. Cetăţeanul Nechifor, atunci cînd spune altceva, probabil delirează sub asediul narcoticelor politice, iar eu nu mai obosesc să-i demonstrez contrariul. Ii las bucuria şi plăcerea să o dovedească el. De data aceasta sunt mai generos decît domnia sa: doar 48 de ore. Atît.


Există în acest declic administrativ-politic şi un aspect pervers-schizofrenic al problemei, generat de nerăbdarea şi dorinţa demonică de a pune mîna pe putere cu o ferocitate greu de explicat la oameni normali. E uluitoare şi inadmisibilă ameninţarea cu eliminarea din presă a unor jurnalişti incomozi, săvîrşită cu zîmbetul pe buze, ca şi cum aceştia ar fi ultimele lui obstacole.

*******

Societatea românească trece printr-o metamorfoză ce pare ireversibilă. Încetul cu încetul normalitatea, civilitatea şi însăşi umanitatea ne părăsesc şi sunt înlocuite de un animal brutal, fără judecată şi fără vreo urmă de simţ moral. Ne rinocerizăm, iar oamenii politici tineri, in care multi si-au pus speranta, dezamăgesc şi dezgustă cu suflete schimonosite de cîrpă, făcîndu-ne să-i regretăm pe cei mai in vîrstă (in cazul acesta este vorba de Gavril Mîrza) care îmbătrînesc într-un an în această mlaştină a ignoranţei cît alţii în 50 de ani.




Refuz să înţeleg în acest Cătălin otrăvit parcă de o ură ireală, nepămînteană, graba cu demisia lui Traian Băsescu şi de ce o vrea şi pe cea a lui Jeffrey Franks. El mai vrea şi demisia lui PUTIN, retragerea lui OBAMA, cît se poate de repede, plecarea lui Sarko, distrugerea mitului fals numit Dumnezeu, interzicerea Coranului şi, dacă se poate, ungerea sa ca stăpîn al Universului, numirea rapidă în funcţia de preşedinte al leproşilor, alcoolicilor şi putorilor planetare şi demisia mea, pentru ca el, absolutul desăvîrşit, în costume cu 8 de X, să poată visa mulţumit în lichidul semiotic al ticăloşeniei.


Oameni decenţi şi şarlatani, înţelepţi şi imbecili, inocenţi şi ticăloşi - toţi sunt puşi să vorbească în acelaşi timp, in spatele cortinei politice şi ceea ce rezultă e o hărmălaie din care nimeni nu mai înţelege nimic. Cu creierul aproape adormit de otrava teleinoculată, picătură cu picătură, in sistemul lor imunitar, prin televiziune şi presă, politicienii lipsiţi de simţul ridicolului şi aroganţa constructivă a charismei, cobai ai dictaturii nonvalorii, mai au o şansă de supravieţuire: ca rezistenţa din munţi să se mute în oraşe, în gherila urbană, iar oamenii să uite foarte repede.


Să-şi arunce televizoarele şi să respingă minciunile mitraliate asupra lor şi manipulările ( dacă acestea există) la care sunt supuşi, sistematic, de către diversioniştii profesionişti care prestează de sub reflectoarele mogulilor, “buni” sau “răi”. Orice dictatură, fie şi media, are un sfîrşit, de cele mai multe ori neplăcut pentru cei care se folosesc de ea. El şi cei care procedează la fel vor fi primele victime.


Morişti de ventilat minciuni şi de otrăvit suflete, maeştrii manipulării unui popor ajuns in pragul abrutizării sunt acum un fel de desperados care macină aceleaşi poncife, deşi efectul denunţurilor lor publice a scăzut dramatic. La Suceava, Cătălin Nechifor reînvie un şantaj de tip fascist şi cere “arderi pe rug” rituale într-o conferinţă de presă oficială, sacrificînd, prin această cerere, cele mai sfinte (!!!) reguli ale presei doar pentru că el are ceva obsesii morbide ce trebuie hrănite cu sacrificii.


El şi ceilalţi care îi toarnă otrava aceasta dulce si tandră a dumnezeirii, zi de zi, în agenda obosită de amprente înecate în grăsime, s-au înscris pe o spirală de unde nu-i va mai recupera nimeni vreodată. Au intrat în competiţie cu propriile aiureli, frustrări şi neputinţe şi sunt obligaţi să urce, în fiecare zi, noi culmi ale neruşinării, folosindu-se, în această nevroză şi isterie generale, de inocularea fricii. Asemeni consumatorilor înrăiţi de droguri, trebuie să mărească necontenit “doza”, pînă la clivajul final, conştienţi sau inconştienţi.


“E ceva inuman în ura neostoită cu care perorează şi ameninţă sfidînd toate normele logicii. E ceva maladiv în gesticulaţia lor obsesională. Finalmente, e ceva jalnic în faptul că mercenariatul lor politic plătit regeşte din bani publici şi traficarea speranţelor unui popor obosit are un singur efect: să arate lumii faţa schimonosită, mutilată, a unei clase politice pe care-o transformă, cu fiecare minut al prezenţei lor pe ecran, într-un teritoriu coşmaresc unde gansterii se împuşcă avînd zîmbetul pe buze, apoi pupă icoane şi se roagă pentru mîntuirea colectivă.”


In ţările civilizate, neadevărul - de oriunde ar veni- e pedepsit drastic, iar mahalagismul agresiv, urlat din rărunchi, nu e tolerat nici în spectacolele de iarmaroc.


Moartea civilă a căzut ca o ghilotină peste capul multor jurnalişti de opinie, al caror simplu cuvînt - care era evaluat, la propriu şi la bucată, la cîteva mii de euro, în timpul altor campanii electorale - acum trebuie îngropat rapid, să nu mai supere pe vreun potentat, cu sau fără stele, roşu, roşu aprins, bolşevic de pe la Kremlin, verde cu diagonală, dispus sa livreze, la schimb, reclamă mascată printre rînduri şi bale.


să-şi mai dorească azi un ziarist care atacă şi mogulii şi cumetriile puterii, oricare ar fi ea?! Intr-o presă stăpînită de “moguli buni” şi “moguli răi”, adevărul asupra problemelor majore ale ţării şi naţiunii va mai sta pus, se pare, doar într-un spaţiu îngrădit şi bine delimitat, în lăţime şi adîncime: 2 metri. De pămînt.


Repetatele ameninţări cu moartea a politicienilor din opoziţie ale lui Victor Ponta - pe ăştia… „nici dacă-i împuşti nu e suficient"” - ce ne aruncă adînc în preistorie, pot deveni model, reţetă, imbold şi încurajare subliminală pentru liderii judeţeni. Unii, mai habotnici, s-au şi executat. Probabil acest lucru îl doreşte şi Cătălin Nechifor în imensa lui înţelepciune, deontologic exprimată într-un spaţiu pe care-l profanează. Pentru o sută de veşnicii.

„Execuţia” unui jurnalist, cerută într-un mod imperativ şi explicit, de către cetăţeanul Nechifor, în anul 2012, este o dovadă clară că locuitorii azilelor au invadat spaţiul public şi această realitate crepusculară muşcă din creierele lor obosite.

Eu cred că libertatea presei este atunci cînd trebuie să mori pentru dreptul altcuiva de a avea altă opinie decît tine.



POST SCRIPTUM...


“Pentru orice jurnalist american care se documentează în mod onest, există un altul afectat de ipocrizia obiectivităţii. Pentru orice ziarist african care scuipă minciunile guvernului, există un altul care îşi riscă viaţa pentru a publica adevărul. Pentru orice reporter rus care demască corupţia, există un altul care câştigă bani murdari scriind articole ce conţin publicitate mascată. Şi pentru orice gazetar englez care utilizează truisme brute în titluri umflate, există un altul care penetrează ceaţa secretomaniei guvernamentale. Nu există decât jurnalism de bună şi de proastă calitate!” - David Randall, Jurnalistul Universal.


Pe oriunde am fost mi-am făcut datoria faţă de public, cît mai bine posibil, din poziţia pe care am avut-o. Pentru orice jurnalist român însă există hoarde de politicieni care sunt dispuse oricînd la asasinat în numele liniştii familiei lor şi a Sfintei Treimi Politice.

Din aceste motive, subsemnatul, IOAN MANOLE, scriitor şi jurnalist, îmi rezerv dreptul să mă adresez organizaţiilor care veghează la respectarea libertăţii presei, dar şi organismelor europene şi instanţelor de judecată.

UPDATE: Ioan Manole a trimis şi o replică cu privire la comentariile publicate la acest articol:

Un punct de vedere catre „detractorii anonimi”

Aceste ganduri frugale le adresez celor 4-5 persoane care se ascund sub mai multe pseudonime, fiecare. Acelei imensitati tacute, serioase si oneste, eu ii inchin, cu sinceritatea launtrica a unui duhovnic nevazut, buna mea credinta si jertfa. Atat cat se poate vedea.

Primatelor ce se hranesc, zilnic, cu cadavre de alte primate, coapte pe stanci la intrarea in pesterile lor si au crunte halucinatii canibalice, n-am sa le raspund. Niciodata. Pentru ele este nevoie de timp mult-secole-ca sa se mai poata schimba minimal. Un ritm alert al evolutiei.

La un moment dat, trebuie să iei o hotărâre. Liniile imaginare nu ţin oamenii la distanţă, dimpotrivă, te îngrădesc pe tine. Vieţile noastre sunt complicate, aşa suntem clădiţi. Ceea ce vreau să le spun este că îţi poţi irosi viaţa, construind un zid între tine şi ceilalţi, sau îţi poţi trăi viaţa alături de ceilalţi. Canibalismul se poate dovedi stadiul final al acestei maladii.

Dar dincolo de retorica de partid si de subiectivismul (sau autismul) politic vad, pe aici, unii care se ingramadesc sa fie complici cu violenţa, laşitatea, lăcomia şi nemernicia unor indivizi pentru care oamenii sunt doar necesara carne de tun electorală si inteleg ca postacii de rand nu au capacitatea de a intelege aceste lucruri.

In partea cealalta ii gasim pe nascatorii de sofisme, perpetuu gravizi, insamantati fiind de sinecurile care le directioneaza gura. (Este un gest de onoare si demnitate pentru mine sa nu-i numesc chiar daca le stiu identitatea). Cu buzele tuguiate, diafan si mereu atenti cu posteriorul pentru care si-au vandut onoarea, necum sa gandim ca vor iesi patati din aceste vremuri simple pentru ei ca de aceea stau pititi in anonimat si produc tone de dejectii onorabile.

Le-am vazut apetenta pentru pupat la „odiosii zilei din opozitie”, datina strabuna pe care o vor respecta cu sfintenie si dupa alegeri, intru mandra devenire a intelectualitatii autohtone, cea degraba consumatoare de bani publici si deloc producatoare de repere onorabile.

Vad si ma mir cata energie consuma unii si cu cata forta apasa pe tragaci. Inseamna ca este bine. Insa mirarea mea nu vine din Blaga si nici din „flacarile iadului care lumineaza raiul”ci din natura umana, mereu aceeasi.

De ce ?...


Sant dezamagit cand vad cum unii patrund in viata ta privata, cu bocancii murdari de sange naclait, rafuindu-se cu tot felul de frustrari reprimate, fara pic de rusine dar, cand este vorba de ei, reclama rapid dreptul la intimitate, ca e sacra. Pe de cealalta parte este absolut monstruos sa extragi doua versuri dintre alte 100.000, (carti care nu au nimic in comun cu aceasta scrisoare) unul de la inceput si altul de pe la mijloc, apoi sa ragi, crestin si sensibil- „Maiculita pazeste-ne!!!!!!”( facand-o pe criticul literar nedescoperit, de sub tejgheaua slinoasa)... e ca si cum grohaiturile gorilei ar avea valoare estetica de pus in manuale, fragmentand chiar si stilul isteroid acceptat si tolerat intr-o lume saraca in idei si in argumente.


Aceste denunturi delirante, ( de tipul „mata-i prosta”, „tat-tu-i penes curcanul”, "carpii ti-au regulat bunica”) iesite din subteranele haznalelor cu pigmei biciuiti, profund compulsive – obsesive sant doar atat: denunturi sub faldurile anonimatului. Obsesiile unora determinate de complexe de inferioritate cutremuratoare (cu exceptia „kuku”) care folosesc ca suprem argument, valabil in orice situatie si oricand—injuratura. Eu am scris o scrisoare catre cineva si am expus-o publicului larg spre citire, prin bunavointa si curajul unor gazetari care au fost de acord. Dezolant de simplu.


Voi, publicul, aveti libertatea sa o cititi sau nu, sa fiti de acord sau nu cu gestul meu, sa-mi amendati, eventual, initiativa si atat. Sau sa o ignorati si sa va rataciti in infinitatea internetului, nu sa-mi judecati viata si cariera ca nu santeti Dumnezeu si nici nu este cazul in acest context. Aici nu este vorba de clasici si nici de fotbal unde se pricepe toata lumea. Scrisoarea aceasta este doar un semn de carte, un gest de revolta, un decupaj, un crochiu efemer care-si traieste „gloria clipei” in aceste grabite isterii cotidiene. Nu mi-am expus nici cartile, atatea cate sant si cate vor fi, nici trupul, nici fiinta, nici familia si nici viata intr-o vitrina metaforica in care voi credeti ca santeti indreptatiti sa trageti cu pietre, infasurati in lasitatea glorioasa a anonimatului.


Este o reactie legitima la agresiunea unui individ asupra mea, individ care cerseste „onoarea publica” de a ne reprezenta pe toti. E dreptul meu sa ma apar. Ca in fizica si ca in viata, simplu : actiune-reactiune. Si putina chimie. Credeti-ma ca am forta necesara sa va raspund tuturor, inzecit sau inmiit, dar, iarasi, eu am judecat ca nu este corect, cinstit si nici productiv sa fac acest gest si sa declansez un „iad” al polemicilor colocviale. Ar fi fost o capcana pentru ursi.


Rezist, in asemenea situatii, ca la Termopile. Dintr-un motiv, dealtfel banal, prieteni ; nu mai am timpul necesar, atat de pretios, pe care sa-l arunc, iresponsabil, la gunoi. E mai mult decat inutil. Nu vreau sa ma cufund in regrete solemne, tardive si adanci, pasunist-romantice. Si sa etichetez, scolareste, cu „timpul nu mai are rabdare”. Din pacate, este facil si chiar nu foloseste decat nimicului, atat de prezent, din nefericire, in celulele noastre si in carjele genetice.


Aceste fiinte fragile psihic se vor comporta, mai departe, ca niste impostori. Nu va exista in acest decupaj in care personagii mediocre dar paranoid-isterice dau sentinte uluitoare in toate domeniile, ceva care macar sa mimeze seriozitatea si luciditatea. Sper, totusi, sa ma insel. Spre binele tuturor.


E o noapte sprintara de primavara si e frig. Cu respect si incredere in discernamantul vostru crestin de pe urma.


Si parca imi vine sa va salut cu un imn de pe vremuri a unui mare poet iesean, Ioanid Romanescu, ”Traiasca Poezia si Marii Visatori”!.


Mereu,

IOAN MANOLE